Făcând abstracție de celelalte boli “acide”, purulente, ale secolului, “atu-ul” SCP-ului este acela că se dezvoltă lent, viguros și neîndoielnic. Organismul uman este aidoma unei mașinării care, din cauza terenului accidentat pe care îl străbate, se strică, cu oarece frecvență. Iar accidentările pot fi, în acest caz, multiple: ingurgitare morboasă de așa-zise alimente necesare vieții, afrodiziace și alte panacee,  stres perpetuum mobile, poluare în toate formele și culorile care împing elasticul minții până la fractură. Mai exact, la scurtcircuitare. Prăjeala vine de la scurtcircuitarea sinapselor într-o stare de încordare maximă, atunci când auzi la propriu acel “zzzzzzz” care nu se mai oprește. Unii pot simți chiar miros de ars. Se cheamă să vrei prea mult, prea repede sau ți se adună toate odată, ca la coada de pâine din epoca ceaușistă. Și atunci se întâmplă să intri în conflict cu tine, cu ceilalți, cu natura. Ești debusolat, ai reacții stranii, animalice, nu mai deosebești binele de rău, ajutorul de primejdie, prietenul de dușman, negrul de gri, poanta de adevăr. Și ne mirăm de ce anormalul a devenit normal, de ce natura ne e potrivnică.  Până și Hanibal a înțeles că un creier natural este considerabil mai bun decât unul prăjit, și nu din motive egoiste. Și dacă n-ar fi fost Calache, personaj rizibil slăvit după moarte, nu ni s-ar fi aprins becul că organul conștiinței poate lua foc la propriu. Și atunci pătrundem în rămânerea trecerii, acolo unde, cum, plastic, intuia Nichita Stănescu: 

"De mult negru mă albisem
De mult soare mă-nnoptasem
De mult viu mă mult murisem
Din visare mă aflasem”

O nouă boală cucerește muabilul prezent: SCP-ul sau sindromul creierului prăjit. Nu în sensul său organic, gastronomic, supus pârjolirii. Ci un creier degradat, chinuit, tormentat de vicisitudinile vremii.