S-a tras cortina peste o nouă serie de conferințe. Patru orașe, patru povești, sute de oameni care au vorbit — unii din convingere, alții din obligație — despre același lucru: cum transformăm economia circulară din teorie în practică.
Privind în urmă, îmi dau seama că dincolo de cifre, panouri și prezentări, adevărata valoare a acestor întâlniri nu stă în grafice, ci în privirile celor care au înțeles. În primarii care, după ce au întrebat „dar noi ce putem face concret?”, au rămas pe gânduri
Măsurile drastice de mediu pe care România le-a tot evitat ani la rând nu mai sunt o proiecție pentru „săptămâna viitoare”. Ele au devenit realitate. Au fost votate, au intrat în dezbaterea publică, iar efectele lor se vor resimți nu peste zece ani, ci chiar de acum.
Pentru unii, această schimbare este percepută ca o condamnare: costuri suplimentare, obligații împovărătoare, birocrație crescută. Pentru alții, este poate ultima șansă de a aduce ordine într-un sector care s-a clătinat prea mult
Suntem în iulie. E vară, e cald. Prea cald. Din nou. Încă un an cu temperaturi record, încă un sezon cu coduri roșii, cu păduri în flăcări, cu râuri secate și cuvinte mari rostite la rece în studiouri climatizate. Ne spun că e „un semnal de alarmă”. Dar câte sirene trebuie să mai auzim până să înțelegem că nu mai e vorba despre un semnal — ci despre incendiu în toată regula?
De la Bruxelles la București, deciziile se iau cu o viteză comparabilă cu topirea ghețarilor. Adică lent și, de cele mai