De cele mai multe ori, când vorbim despre risipă, ne gândim la plastic, la mâncare aruncată sau la consumul excesiv de apă și energie în gospodărie. Dar există o formă de risipă mai puțin vizibilă, pe care o practicăm aproape toți, fără să conștientizăm: risipa digitală.
Un editorial recent din The Guardian pornea de la o întrebare aparent banală: de ce păstrăm zeci de mii de emailuri în inbox, unele datând de peste un deceniu, fără să le mai deschidem vreodată? În spatele acestei întrebări se află un adevăr incomod: stocarea digitală nu este gratuită. Fiecare mesaj, fiecare fișier încărcat „doar ca să fie”, fiecare fotografie uitată pe cloud ocupă un spațiu fizic pe un server. Iar acel server are nevoie de energie, de apă pentru răcire și de întreținere permanentă.
Centrele de date – acele „fabrici invizibile” ale internetului – sunt printre cei mai mari consumatori de resurse. În România, unde mari companii de tehnologie au început să își instaleze astfel de centre, discuția devine din ce în ce mai actuală. Ceea ce nouă ni se pare un simplu obicei comod – să nu ștergem nimic – înseamnă, la scară largă, costuri de milioane de kilowați-oră și milioane de litri de apă consumați pentru a menține „în viață” date care, în realitate, nu mai valorează nimic.
.,, „Ștergerea e-mailurilor, în mod incredibil, face diferența în cantitatea de apă pe care o folosește țara”, a declarat săptămâna trecută Helen Wakeham, directoarea pentru apă a Agenției de Mediu din Regatul Unit, pentru World at One. Acumularea notificărilor „Comanda dvs. de pe Amazon este în curs de livrare” în centrele de date consumă nu doar energie, ci și apă pentru răcire, iar companiile de tehnologie construiesc aceste centre de date în unele dintre cele mai deficitare locuri din lume cu apă.
Problema nu e doar ecologică, ci și psihologică. Mulți dintre noi păstrăm emailuri sau documente digitale dintr-o teamă vagă de a nu pierde ceva important, chiar dacă știm că probabil nu vom mai reveni niciodată la ele. E un reflex de acumulare, transpus din lumea materială în cea digitală. Dar ceea ce în sufragerie se traduce prin aglomerație și praf, în online înseamnă o presiune tot mai mare asupra infrastructurii tehnologice.
Ce putem face concret? În primul rând, să începem să ne tratăm inboxul așa cum tratăm dulapul de acasă: cu o curățenie periodică. O dată la câteva luni, putem șterge emailurile promoționale, notificările vechi sau atașamentele inutile. Putem seta filtre și reguli care să elimine automat spam-ul sau să arhiveze mesajele de rutină. În același timp, un gest simplu precum dezabonarea de la newsletterele pe care nu le mai citim reduce atât volumul de date stocate, cât și numărul de mesaje noi care ne aglomerează zilnic.
La nivel mai larg, ar fi util ca furnizorii de servicii digitale să fie mai transparenți: să ne arate, de pildă, câtă energie sau apă „costă” fiecare gigabyte stocat, și să ofere instrumente de gestionare durabilă a datelor. În România, unde digitalizarea este o prioritate asumată în PNRR, integrarea acestei perspective în politicile publice ar fi un pas esențial pentru a construi un viitor mai sustenabil.
Risipa digitală este invizibilă, dar reală. Nu vedem factura de energie a serverelor, nici litrii de apă folosiți pentru răcire. Însă fiecare dintre noi contribuie la ea, chiar și prin simplul fapt că lăsăm un inbox cu zeci de mii de emailuri uitate. Și tot noi putem contribui la reducerea problemei. Curățându-ne inboxul, ne facem un bine nouă – mai puțină aglomerație, mai multă claritate – și, în același timp, un bine mediului. E un gest mic, dar multiplicat la scară globală ar putea avea un impact uriaș.