Reciclarea PET-ului european a fost construită, în mare măsură, în jurul unei povești de succes: sticla pentru băuturi. Însă piața ambalajelor din PET s-a schimbat, iar următoarea provocare nu mai este reprezentată de sticle, ci de tăvile și ambalajele termoformate. Un nou studiu realizat pentru Forum Rezyklat de Institut cyclos – HTP, GVM și Fraunhofer IBP arată că problema nu este lipsa unei tehnologii capabile să recicleze PET-ul, ci dificultatea de a construi un sistem industrial complet, de la proiectarea ambalajului până la reutilizarea materialului reciclat. Studiul „PET Tray Recycling: Status quo, Challenges and Future Scenarios – Phase 1” a fost finalizat în iulie 2026.
Dimensiunea problemei este deja semnificativă. În 2024, în Uniunea Europeană au fost utilizate aproximativ 823,9 mii de tone de ambalaje PET semirigide, incluzând tăvi, pahare și alte forme termoformate. Germania este cea mai mare piață, cu 144.000 de tone, urmată de Italia, Franța și Spania. Din volumul european, aproximativ 541.000 de tone sunt PET monostrat, respectiv 65,7%, în timp ce 282.900 de tone sunt structuri multistrat.
Cifrele devin însă mult mai interesante atunci când sunt analizate prin prisma reciclării. În Germania, 66,3% dintre tăvile PET provenite din sectorul gospodăriilor ajung în sistemul de colectare a ambalajelor ușoare. Problema apare ulterior: 73,6% din tăvile colectate sunt în prezent eliminate ca reject, în principal pentru recuperare energetică, iar rata de reciclare este de numai 17,5%. Prin comparație, rata de reciclare pentru ambalajele din plastic în ansamblu era de 52,2% în 2023.
Explicația este, în primul rând, istorică. Infrastructura europeană de sortare și reciclare a PET-ului a fost optimizată pentru sticle, care au avut o valoare economică mai mare și volume importante în sistemele de colectare. Tăvile au rămas în mare măsură în afara acestei infrastructuri. În Germania, doar patru dintre cele 38 de instalații de sortare a ambalajelor ușoare analizate dispun de un sistem dedicat pentru sortarea termoformelor PET, reprezentând aproximativ 15% din capacitatea instalată. În schimb, în Olanda și Belgia, unde o parte importantă a infrastructurii este constituită din instalații construite după 2020, tehnologia dedicată termoformelor este deja mult mai răspândită.
Aici intervine una dintre concluziile tehnice importante ale studiului. PET-ul dintr-o tavă și PET-ul dintr-o sticlă sunt, din punct de vedere chimic, același polimer, însă nu sunt întotdeauna ușor de separat prin tehnologiile actuale. Spectrele NIR ale celor două tipuri de ambalaje sunt foarte asemănătoare, iar diferențele sunt insuficiente pentru o identificare robustă în cazul materialelor murdare, imprimate sau deformate. Filmele superioare, etichetele, geometria ambalajului și structurile multistrat complică suplimentar procesul.
Tehnologia pentru depășirea acestor limite există deja. Sistemele moderne combină NIR cu camere RGB, analiză de imagine și, în unele cazuri, captarea geometriei 3D și algoritmi de inteligență artificială. Aceste sisteme pot diferenția mai bine între sticle și tăvi și pot identifica mult mai precis caracteristicile obiectelor. Problema nu mai este, așadar, inventarea tehnologiei, ci implementarea ei la scară industrială. Studiul consideră aceste soluții drept tehnologie disponibilă la nivelul „best available technology”, dar arată că adoptarea lor rămâne limitată de condițiile economice și sistemice.
Și aici apare o a doua problemă: interfața dintre sortare și reciclare. Specificațiile stabilite de organizațiile de responsabilitate extinsă a producătorilor nu sunt armonizate, iar cerințele reciclatorilor sunt adesea mai stricte decât cele ale sistemelor de sortare. Rezultatul este previzibil: chiar atunci când o instalație poate produce o fracție de PET termoformat, aceasta nu corespunde întotdeauna materiei prime pe care un reciclator este dispus să o accepte. Studiul identifică explicit această lipsă de armonizare drept un blocaj major pentru dezvoltarea reciclării „tray-to-tray”.
Reciclarea mecanică rămâne însă principala soluție. Nu este nevoie să reinventăm reciclarea PET-ului, ci să adaptăm procesele la caracteristicile tăvilor. Spălarea, separarea prin flotare, mărunțirea și extrudarea sunt deja tehnologii consacrate, însă structurile complexe impun etape suplimentare. Delaminarea devine importantă pentru tăvile PET/PE sau PET/PE/EVOH, deoarece permite separarea componentelor și reducerea contaminării PET-ului. În același timp, aceste operațiuni sporesc complexitatea instalației și costurile de procesare.
Piața demonstrează că asemenea soluții pot funcționa industrial. Studiul analizează instalații precum CIRREC din Olanda, Sulayr și REPETCO din Spania și proiectul Veolia din Marea Britanie. Capacitatea europeană existentă pentru reciclarea mecanică „tray-to-tray” este estimată pentru 2025 la aproximativ 235.000–250.000 de tone pe an.
Această capacitate este însă mult prea mică în raport cu ceea ce va solicita noul cadru european. Studiul estimează că, pornind de la volumul de 823.000 de tone de PET semirigid generat în 2024, atingerea pragului de 55% necesar pentru „Recycling at Scale” ar presupune un output de aproximativ 452.000 de tone de fulgi PET reciclați. La un randament ambițios de 65%, ar fi necesară o capacitate de intrare de circa 697.000 de tone de tăvi PET. Comparativ cu o capacitate actuală estimată la 242.500 de tone, deficitul ar fi de aproximativ 454.500 de tone pe an.
Această diferență explică de ce PPWR schimbă fundamental economia reciclării tăvilor PET. Din 2035, „Recycling at Scale” devine un element esențial în evaluarea reciclabilității, iar cerințele privind conținutul reciclat vor crea simultan o cerere suplimentară pentru rPET de calitate. Studiul apreciază că reciclarea „tray-to-tray” nu mai poate fi tratată ca o nișă tehnologică, ci trebuie să devină o componentă structurală a economiei circulare a PET-ului.
În acest context, Design for Recycling devine la fel de important ca instalația de reciclare. O tavă poate fi perfect funcțională în etapa de utilizare și, totuși, să fie problematică la sfârșitul vieții. Filmele, adezivii, straturile-barieră, cernelurile și diferitele tipuri de PET pot modifica radical calitatea rPET-ului. Studiul arată, de exemplu, că filmele subțiri din PET pot reduce calitatea materialului reciclat din cauza vâscozității intrinseci scăzute și a straturilor de etanșare cu copoliesteri instabili termic.
De aceea, soluția nu este pur și simplu „mai mult PET monomaterial”. Ambalajul trebuie să rămână capabil să asigure protecția produsului, inclusiv barierele necesare împotriva oxigenului, umidității și aromelor. Studiul arată că structurile monomaterial au avantaje clare în ceea ce privește reciclarea, dar recunoaște că acestea ating limite funcționale în anumite aplicații. Delaminarea poate oferi o soluție pentru structurile multistrat, însă nu este complet eficientă și presupune costuri și pierderi suplimentare.
Mesajul economic al raportului este, poate, cel mai important. PET-ul termoformat nu are nevoie de o revoluție tehnologică, ci de o combinație coerentă între investiții, specificații de sortare, Design for Recycling, cerere de rPET și stimulente economice. În prezent, reciclarea tăvilor este penalizată de volume fragmentate, de costurile infrastructurii și de prețul relativ scăzut al materialului virgin. În lipsa unei piețe stabile pentru rPET de calitate, investițiile în capacități dedicate sunt dificil de justificat.
De aceea, eco-modularea contribuțiilor EPR poate deveni un instrument decisiv. Dacă taxele plătite de producători reflectă în mod real sortabilitatea, reciclabilitatea și utilizarea materialului reciclat, semnalul economic transmis pieței se schimbă. Producătorii sunt stimulați să proiecteze ambalaje mai ușor de sortat și reciclat, iar reciclatorii primesc un argument economic pentru investiții în capacități noi. Studiul consideră explicit eco-modularea bazată pe aceste criterii drept unul dintre instrumentele capabile să accelereze tranziția către sistemul „tray-to-tray”.
În același timp, reciclarea chimică nu trebuie prezentată ca un concurent al reciclării mecanice. Studiul Fraunhofer arată că procesele de depolimerizare pot avea un rol complementar, în special pentru fluxuri contaminate sau structuri complexe. Aceste tehnologii sunt însă, în general, mai scumpe și mai energointensive, iar multe instalații de depolimerizare se află încă în faze de demonstrație sau extindere industrială. Obstacolele includ costul materialului virgin, incertitudinile de reglementare și integrarea monomerilor recuperați în lanțurile industriale existente.
Concluzia raportului este, prin urmare, mai nuanțată decât simpla afirmație că „PET-ul este reciclabil”. PET-ul este reciclabil, dar reciclarea unui PET termoformat la scară industrială presupune ca întregul sistem să fie proiectat pentru acest obiectiv. Ambalajul trebuie proiectat pentru reciclare, colectarea trebuie să furnizeze suficient material, sortarea trebuie să identifice corect formatul și compoziția, reciclatorul trebuie să primească o materie primă predictibilă, iar piața trebuie să ofere o utilizare reală pentru rPET-ul rezultat.
Europa are, în acest moment, o fereastră de oportunitate. Tehnologia există, primele instalații comerciale funcționează, iar PPWR creează cererea și presiunea de reglementare necesare. Dar diferența dintre capacitatea actuală și ceea ce va fi necesar până la „Recycling at Scale” este prea mare pentru a fi acoperită prin câteva investiții izolate. Este nevoie de o piață europeană coerentă pentru PET termoformat reciclat, de criterii armonizate de Design for Recycling și de specificații de sortare compatibile cu realitatea tehnică a instalațiilor de reciclare. Studiul subliniază tocmai această nevoie de coordonare de-a lungul întregului lanț valoric.
În definitiv, provocarea PET trays ar putea deveni unul dintre cele mai bune teste pentru cât de serioasă este Europa în privința economiei circulare. Dacă obiectivul este doar să declarăm că ambalajele sunt „reciclabile”, problema poate fi rezolvată pe hârtie. Dacă obiectivul este însă ca materialul să circule efectiv din tavă în tavă, atunci trebuie construit un sistem industrial capabil să colecteze, sorteze, recicleze și reintroducă materialul în ambalaje, la volume comerciale și cu o calitate constantă.
PPWR a pus deja ceasul în mișcare. Următoarea etapă nu mai este demonstrarea faptului că PET trays pot fi reciclate, ci demonstrarea faptului că pot fi reciclate la scară.