Proiectul de ordonanță de urgență prin care Guvernul României își propune să creeze cadrul instituțional necesar pentru aplicarea Regulamentului (UE) 2023/1804 privind infrastructura pentru combustibili alternativi pornește de la o realitate incontestabilă: România se află în întârziere față de obligațiile europene asumate, iar riscul declanșării sau redeschiderii procedurilor de infringement este real. Cu toate acestea, lectura atentă a proiectului și a notei de fundamentare ridică o serie de semne de întrebare privind coerența, proporționalitatea și capacitatea reală de implementare a măsurilor propuse.
Argumentul central al urgenței este de natură procedurală, nu substanțială. OUG-ul este justificat în principal prin necesitatea evitării redeschiderii dosarului european legat de lipsa cadrului național de politică prevăzut de Regulamentul (UE) 2023/1804. Cu alte cuvinte, intervenția legislativă apare mai degrabă ca un răspuns defensiv la presiunea Comisiei Europene decât ca rezultatul unei strategii coerente de transformare a sectorului transporturilor și energiei. Urgența este administrativă, nu sistemică.
Deși documentele vorbesc extensiv despre integrarea infrastructurii pentru electricitate, hidrogen și biocombustibili, despre interoperabilitate, digitalizare, blockchain, IoT și sisteme inteligente de transport, aceste elemente rămân, în mare parte, la nivel declarativ. Nota de fundamentare descrie o viziune tehnologică ambițioasă, dar nu oferă o ierarhizare clară a priorităților, un calendar realist sau o evaluare a capacității instituționale existente de a gestiona un ecosistem atât de complex. Se creează astfel un decalaj evident între limbajul strategic utilizat și instrumentele concrete de implementare.
Un alt punct vulnerabil este fragmentarea responsabilităților. Proiectul de OUG instituie un cadru instituțional extins, cu implicarea mai multor ministere și autorități, însă fără a clarifica suficient mecanismele de coordonare efectivă, relațiile de subordonare funcțională sau modul în care vor fi gestionate conflictele de competență. Experiența altor politici publice similare arată că, în lipsa unui centru clar de decizie și responsabilitate, astfel de arhitecturi instituționale tind să dilueze răspunderea și să încetinească implementarea.
De asemenea, afirmația repetată conform căreia OUG-ul „nu are impact asupra bugetului general consolidat” este cel puțin discutabilă. Chiar dacă finanțarea investițiilor este proiectată să provină preponderent din fonduri europene și capital privat, rolul statului în planificare, coordonare, monitorizare, evaluare și control implică inevitabil costuri administrative semnificative. Absența unei estimări clare a acestor costuri ridică suspiciuni privind realismul evaluării impactului financiar și riscă să transfere presiunea bugetară în etapele ulterioare de implementare.
În mod similar, componenta legată de ajutoarele de stat și stimularea investițiilor este tratată mai degrabă ca o promisiune decât ca un mecanism clar definit. Se recunoaște necesitatea notificării Comisiei Europene și a respectării regulilor de concurență, dar lipsesc criterii clare de alocare, prioritizare și evaluare a eficienței sprijinului public. În absența acestora, există riscul ca măsurile de sprijin să favorizeze proiecte fragmentate, fără impact sistemic, sau să fie capturate de actori cu capacitate administrativă superioară, nu neapărat cu valoare adăugată mai mare.
În ansamblu, proiectul de OUG reflectă o tensiune clasică a politicilor publice din România: între nevoia legitimă de aliniere rapidă la cerințele europene și dificultatea de a construi politici robuste, orientate pe rezultate. Documentele atașate conturează o viziune amplă despre mobilitate sustenabilă, decarbonizare și economie verde, dar lasă deschisă întrebarea esențială: dacă acest cadru normativ va produce o schimbare reală în teren sau va rămâne încă un exercițiu de conformare formală, bifat sub presiunea termenelor europene.