Munții Făgăraș merită un parc național. Dar merită și o dezbatere pe măsura lor, nu o confruntare între două tabere convinse că numai ele știu ce este mai bine pentru ceilalți.

Dezbaterea organizată pe 19 noiembrie, la Cetatea Făgăraș, privind înființarea Parcului Național Munții Făgăraș a reușit performanța de a pune față în față două tabere care susțin, fiecare în felul ei, că luptă pentru binele comunităților locale. După mai bine de două ore și jumătate de discuții, acuzații, argumente și declarații cu iz mobilizator, ambele părți au plecat, probabil, cu impresia că au dreptate. Ceea ce a rămas însă în urmă este o întrebare mult mai importantă: cât de bine înțeleg oamenii care trăiesc în Munții Făgăraș ce presupune, de fapt, proiectul și ce alternative au?

De o parte se află Fundația Conservation Carpathia, promotoarea unui proiect ambițios de transformare a Munților Făgăraș într-un Yellowstone al României. Un proiect care are, fără îndoială, o justificare ecologică serioasă și care ar putea reprezenta una dintre cele mai importante inițiative de conservare a biodiversității din România. Conservarea unor ecosisteme naturale excepționale, protejarea habitatelor, refacerea echilibrului ecologic și dezvoltarea unei economii locale bazate pe valorificarea responsabilă a patrimoniului natural sunt obiective perfect legitime.

Problema apare atunci când toate aceste obiective sunt ambalate într-o promisiune aproape universală de prosperitate prin turism. În viziunea fundației, statutul de parc național ar putea genera noi afaceri, locuri de muncă, oportunități turistice și o dezvoltare economică de care comunitățile locale ar urma să beneficieze.

Cu alte cuvinte, muntele va fi protejat, turiștii vor veni, afacerile vor înflori, iar localnicii vor avea noi perspective economice. Eventual, unii dintre ei vor deveni antreprenori în turism, alții ghizi, administratori de pensiuni sau furnizori de servicii. O perspectivă frumoasă, fără îndoială. Rămâne doar de văzut câți dintre oamenii care trăiesc astăzi în satele de la poalele Făgărașului își doresc, știu sau au posibilitatea să devină hotelieri.

Pentru că viața într-o comunitate rurală nu se rezumă la potențialul turistic al peisajului. Există oameni care cresc animale, folosesc pășunile, exploatează legal resursele pădurii, practică activități tradiționale sau au pur și simplu un mod de viață construit în jurul muntelui. Pentru aceștia, perspectiva unei economii turistice poate fi o oportunitate, dar nu reprezintă automat o alternativă viabilă la activitățile pe care le desfășoară de generații.

Iar aici discursul Conservation Carpathia devine puțin prea optimist. Fundația afirmă că înființarea parcului nu va lua oamenilor nici pădurile, nici pășunile, nici tradițiile, că proprietatea va fi respectată și că activitățile tradiționale și economice vor continua în condițiile legii. Numai că expresia „în condițiile legii” poate ascunde diferențe importante între ceea ce oamenii fac astăzi și ceea ce vor putea face după instituirea unui nou regim de protecție. Contează zonarea parcului, regulile aplicabile fiecărei zone, drepturile proprietarilor, accesul la resurse și posibilitățile reale de continuare a activităților economice.

Nu este suficient să li se spună oamenilor că nu pierd nimic. Trebuie să li se explice concret ce pot face, ce nu mai pot face, în ce condiții și cu ce mecanisme de compensare, acolo unde apar restricții. Un proprietar de pășune nu trăiește din valoarea peisagistică a terenului său, iar un crescător de animale nu poate fi convins să-și schimbe ocupația doar pentru că în zonă vor veni mai mulți turiști.

De cealaltă parte a baricadei se află autoritățile locale, în frunte cu primarul municipiului Făgăraș, Gheorghe Sucaciu, care a organizat și moderat dezbaterea. Inițial, edilul a promis o întâlnire deschisă, transparentă, fără concluzii prestabilite, în care să fie ascultate toate părțile. În practică, dezbaterea a fost dominată de tabăra adversă proiectului, iar primarul nu și-a ascuns propria poziție.

Mai mult, la final a fost prezentată și Rezoluția de la Făgăraș, prin care Asociația de Dezvoltare Intercomunitară ITI Microregiunea Țara Făgărașului, din care fac parte 33 de primării din județele Brașov și Sibiu, solicită recunoașterea arealului sub jurisdicția sa și asumarea administrării Munților Făgăraș. Documentul cere, totodată, Ministerului Mediului să sisteze demersurile Conservation Carpathia sau ale altor ONG-uri privind înființarea parcului național.

Așadar, dacă fundația propune un Yellowstone românesc, administrațiile locale propun un Yellowstone administrat local. Diferența fundamentală pare să fie cine ține harta, cine stabilește regulile și cine administrează viitorul teritoriu.

Este, desigur, legitim ca administrațiile locale să dorească un cuvânt important de spus în gestionarea resurselor și a dezvoltării teritoriilor pe care le reprezintă. Este chiar necesar. Dar ar fi bine ca această preocupare pentru comunități să fie însoțită și de o explicație privind capacitatea tehnică, financiară și instituțională de a administra un teritoriu montan cu o asemenea valoare ecologică. Faptul că o asociație reunește 33 de primării nu garantează, prin el însuși, nici expertiza necesară, nici finanțarea, nici eficiența administrării. Vezi situația din Delta Dunării.

La fel, ar fi util să înțelegem dacă opoziția față de parc este determinată exclusiv de preocuparea pentru drepturile proprietarilor și pentru dezvoltarea locală sau dacă există și interese administrative, economice ori politice care fac mai atractivă păstrarea controlului actual asupra zonei. Nu avem motive să atribuim cuiva interese obscure fără dovezi, dar nici nu ar trebui să confundăm automat orice poziție a unei autorități cu interesul general al comunității.

De altfel, retorica folosită la dezbatere a avut și câteva momente interesante. Prefectul județului Brașov, Lucian Mija, a invocat istoria și legătura comunităților cu munții, subliniind că frumusețea acestora se datorează și oamenilor care au trăit acolo. Argumentul are o anumită logică și merită luat în considerare. Dar faptul că o comunitate a trăit lângă un ecosistem și a contribuit la păstrarea lui nu înseamnă automat că toate formele actuale de administrare sunt suficiente pentru a-i garanta conservarea pe termen lung.

Iar declarația belicoasa a primarului Sucaciu, potrivit căreia participanții pleacă din Cetatea Făgărașului, „care nu a fost cucerită niciodată”, cu ideea că ei vor rezolva problema, este poate cea mai plastică ilustrare a atmosferei întâlnirii. Munții Făgăraș nu sunt însă o cetate care trebuie apărată de un ONG, după cum nici Conservation Carpathia nu este un invadator care trebuie alungat din teritoriu.

În același timp, nici temerile localnicilor nu pot fi expediate în categoria dezinformării doar pentru că nu se potrivesc cu viziunea inițiatorilor proiectului. Drepturile de proprietate, utilizarea pășunilor, exploatarea resurselor, accesul la terenuri și continuitatea activităților tradiționale sunt chestiuni concrete, nu simple argumente emoționale.

Marea absență din această dezbatere: oamenii care trebuie să trăiască acolo

Dincolo de confruntarea dintre cele două tabere, există o problemă pe care ambele ar trebui să o trateze cu mult mai multă seriozitate: comunitățile locale nu sunt un simplu decor al proiectului.

Pentru un locuitor dintr-un sat de munte, înființarea unui parc național nu este o dezbatere despre biodiversitate, branding turistic sau cine administrează un teritoriu. Este o chestiune care poate influența modul în care își folosește terenul, cum își crește animalele, ce activități economice poate desfășura și ce oportunități va avea generația următoare.

Or, până acum, discuția pare să fi fost purtată mai ales între organizații, autorități, politicieni și reprezentanți ai unor structuri asociative. Oamenii sunt invocați permanent, în numele lor se fac declarații și se formulează rezoluții, dar nu este foarte clar în ce măsură au primit informații suficient de detaliate pentru a putea înțelege opțiunile și consecințele fiecăreia.

Ar fi nevoie de o informare reală, nu doar de întâlniri în care fiecare tabără își prezintă propriile argumente. Ar trebui să existe hărți clare ale perimetrului propus, zonări, scenarii privind activitățile permise și restricționate, evaluări socioeconomice și explicații privind compensațiile sau mecanismele de sprijin disponibile proprietarilor și comunităților.

Mai ales, oamenilor trebuie să li se prezinte și alternativele. Ce presupune înființarea parcului? Ce presupune administrarea zonei printr-o structură intercomunitară? Ce obligații există deja prin statutul actual al ariilor protejate? Ce se câștigă, ce se pierde și cine suportă costurile fiecărei variante?

Fără aceste răspunsuri, există riscul ca localnicii să fie transformați în publicul unei dispute care nu le aparține cu adevărat.

Un proiect bun nu trebuie apărat prin promisiuni, iar o alternativă nu trebuie susținută prin suspiciuni

Conservation Carpathia are de demonstrat că proiectul său nu este doar o investiție în conservarea naturii și în imaginea unei destinații turistice internaționale, ci și un proiect de dezvoltare locală în care comunitățile au un rol real, nu doar unul consultativ. Ar trebui să explice mai puțin cât de frumos va fi Yellowstone-ul românesc și mai mult cum va arăta viața unui crescător de animale, a unui proprietar de pădure sau a unui mic antreprenor după înființarea parcului.

La rândul lor, autoritățile locale ar trebui să demonstreze că alternativa propusă nu este doar o încercare de a păstra controlul administrativ asupra Munților Făgăraș, ci un model credibil de conservare, cu resurse, expertiză, obiective măsurabile și garanții pe termen lung. Simplul mesaj „ne ocupăm noi de munți” este insuficient. Munții nu au nevoie doar de proprietari, administratori sau apărători vocali, ci de o gestionare competentă și responsabilă.

Iar Ministerul Mediului ar trebui să iasă din postura de spectator al unei dispute locale și să asigure un cadru de analiză transparent, bazat pe date și pe consultarea efectivă a celor afectați.

Parcul Național Munții Făgăraș poate fi un proiect pozitiv pentru România și pentru comunitățile locale. Protejarea unuia dintre cele mai valoroase ecosisteme naturale ale țării nu ar trebui să fie pusă în opoziție cu drepturile și interesele oamenilor care trăiesc în jurul lui. Dimpotrivă, conservarea pe termen lung are nevoie de sprijinul acestor comunități, iar sprijinul nu se obține prin presiune, promisiuni generoase sau declarații patriotice.

Înainte să transforme Munții Făgăraș într-un Yellowstone românesc, Conservation Carpathia ar trebui să se asigure că nu transformă localnicii în simpli spectatori ai propriei regiuni. Iar înainte să proclame că vor administra singuri munții, autoritățile locale ar trebui să explice cum intenționează să facă acest lucru și cu ce rezultate.

Până la urmă, nu este o competiție pentru cine va pune mâna pe administrarea munților și nici un concurs de patriotism local sau de bune intenții ecologice. Este o discuție despre cum poate fi protejat un patrimoniu natural excepțional fără ca oamenii care au trăit dintotdeauna în preajma lui să ajungă să afle, la final, că viitorul lor a fost negociat în absența lor.