Cum au devenit comunitățile sărace victima legislației de mediu privind ariile naturale protejate

De ani de zile, spațiul public era populat în mod regulat cu informații despre hoteluri și vile parașutate pe vârfurile munților inclusiv prin zonele care ar fi trebuit protejate, despre exploatări agricole intensive practicate în inima Deltei Dunarii, despre activități de off-road care poluau in toate felurile munții din jurul localităților. Rodul unor inițiative economice sălbatice și al nepăsării unor autorități, in special cele la nivel local.

Chiar luna trecută, pendulul a basculat la polul opus - au avut loc modificări legislative majore în România pentru protecția naturii. Adoptată în contextul presiunilor europene și al obiectivelor din PNRR, Ordonanța de Urgență nr. 25/2026 reprezintă cea mai drastică reformă de mediu din ultimii ani, având ca scop principal protejarea biodiversității prin măsuri de conservare strictă. Actul normativ instituie Catalogul Național al Zonelor Prioritare, un mecanism prin care aproximativ 10% din teritoriul țării urmează să fie supus unui regim de „non-intervenție”. În aceste zone, activitățile tradiționale precum pășunatul, exploatările forestiere sau construcțiile noi sunt interzise complet, natura fiind lăsată să se regenereze de la sine.

Deși legea promite un viitor mai verde și acces la fonduri europene, ea a generat un conflict social acut, în special în zonele montane. Pentru localnici și oieri, ordonanța este văzută ca o barieră în calea dreptului de proprietate și a tradițiilor multiseculare, limitând drastic accesul la resurse. Statul încearcă să echilibreze situația prin promisiunea unor compensații financiare pentru veniturile nerealizate, însă birocrația stufoasă și lipsa unei consultări reale cu cei de la „firul ierbii” fac ca implementarea să fie una tensionată. În esență, legislația forțează trecerea României către un model de protecție a mediului occidental, dar pune sub semnul întrebării supraviețuirea economică a comunităților din inima munților.

Mai mult, există proiecte europene masive care finanțează direct ONG-urile pentru ceea ce numim „activism de mediu” sau, în termeni oficiali, „guvernanță și advocacy”.

În viziunea Uniunii Europene, ONG-urile au rolul de „watchdog” (câine de pază). UE consideră că guvernele naționale nu se pot supraveghea singure, așa că plătește organizații civile care să monitorizeze aplicarea legilor, să dea statul în judecată dacă nu respectă normele de mediu și să educe publicul. Sunt surse cunoscute de bani europeni care „hrănesc” activismul de mediu.

De exemplu, Programul LIFE (Sub-programul Guvernanță și Informare). Acesta este cel mai puternic instrument financiar al UE dedicat exclusiv mediului.

• Ce finanțează: Proiecte de monitorizare a legislației, campanii de sensibilizare și, foarte important, consolidarea capacității ONG-urilor de a participa la luarea deciziilor.
• Activism: Prin LIFE, ONG-urile primesc fonduri pentru a verifica dacă, de exemplu, parcurile naționale sunt administrate corect sau dacă exploatările forestiere sunt legale.

Mai este Active Citizens Fund (Fondul pentru Cetățeni Activi), care face parte din Granturile SEE și Norvegiene (bani de la Norvegia, Islanda, Liechtenstein), dar este administrat strict după reguli europene.

• Obiectiv: Consolidarea societății civile.
• Focus pe mediu: Există linii de finanțare speciale pentru „Mediu și schimbări climatice” unde ONG-urile sunt plătite să mobilizeze cetățenii, să facă petiții și să influențeze politicile publice.

La capitolul PNRR – Componenta de Biodiversitate – mulți bani din PNRR merg către stat pentru reîmpăduriri, dar există cote și apeluri de proiecte unde ONG-urile pot fi parteneri sau beneficiari pentru:

• Realizarea de studii care să contrazică sau să completeze planurile de management oficiale.
• Monitorizarea speciilor protejate.

Evident, multe dintre comunitățile afectate de noile restricții (precum oierii despre care vorbeam) văd această finanțare ca pe o „profesionalizare a activismului”. Se creează o situație în care ONG-urile sunt „plătite să găsească probleme”. Dacă un ONG demonstrează că o zonă trebuie protejată strict, primește vizibilitate și acces la noi fonduri, în timp ce localnicul care pășuna acolo de generații rămâne cu interdicția și fără sprijin direct.

Activismul de mediu a devenit o „industrie” finanțată oficial. Acești bani permit ONG-urilor să angajeze avocați, biologi și experți în comunicare, transformându-le în parteneri (sau adversari) foarte puternici pentru autoritățile statului și pentru micii proprietari.

Spre deosebire de marii antreprenori – vezi dezbaterea din Brașov referitor la aria protejată de pe Tâmpa – care au posibilități de repliere, micii fermieri și comunitătile sărace nu se pot apăra.

Cea mai recentă și relevantă noutate este **Ordonanța de Urgență nr. 25/2026** (adoptată pe 3 aprilie și publicată în Monitorul Oficial pe 7 aprilie 2026), care modifică actul de bază în domeniu (OUG 57/2007).

Iată principalele puncte cheie ale noii legislații:

1. Catalogul Național al Zonelor Prioritare pentru Biodiversitate

S-a creat cadrul legal pentru un instrument nou numit „Catalogul național al zonelor prioritare pentru biodiversitate”. Acesta va include:

* Rezervațiile științifice.

* Zonele de protecție strictă din parcurile naționale și naturale.

* Alte arii de o importanță biologică critică.

2. Regim de non-intervenție (Protecție Strictă)

Noua lege clarifică ce înseamnă „protecție strictă”. În aceste zone este interzisă orice activitate umană, cu doar trei excepții foarte clare:

* Cercetarea științifică.

* Educația ecologică.

* Ecoturismul (doar dacă nu necesită construcții sau investiții masive).

3. Jalon în PNRR și Aliniere Europeană

Această modificare nu a fost opțională, ci a reprezentat un jalon critic în Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR). Scopul este alinierea României la Strategia UE privind Biodiversitatea pentru 2030, care cere ca cel puțin 10% din teritoriul UE să fie sub protecție strictă.

4. Măsuri împotriva Speciilor Invazive

Pe lângă OUG 25/2026, s-au actualizat și normele privind managementul speciilor alogene invazive, pentru a preveni degradarea ecosistemelor locale de către plante sau animale „străine” care se extind necontrolat.

Deși legea a intrat în vigoare, urmează o perioadă intensă de implementare până în august 2026, când autoritățile trebuie să finalizeze desemnarea efectivă a noilor zone protejate pe hartă. Cu politica la vârf blocată, cine să mai tină cont de asemenea termene?

Legea trasează o linie foarte clară între zonele unde natura este lăsată să fie „sălbatică” și zonele unde este permisă activitatea economică (inclusiv pășunatul).

Iată cum stau lucrurile în detaliu:

1. Interdicția în Zonele de Protecție Strictă

În zonele nou incluse în Catalogul Național al Zonelor Prioritare, pășunatul este acum considerat o formă de „intervenție antropica” și este interzis. Motivul principal invocat de legiuitor este că oile (și alte animale domestice):

• Pot transmite boli faunei sălbatice (de exemplu, caprelor negre).
• Degradează solul prin suprapășunat.
• Alungă carnivorele mari (urs, lup) din habitatul lor natural.

2. Zonele Tampon (Zonele de Management Durabil)

Vestea bună pentru oieri este că restricția nu se aplică peste tot. În parcurile naționale există și așa-numitele zone tampon sau zone de management durabil. Acolo:

• Pășunatul este în continuare permis.
• Este nevoie de un Plan de Management aprobat de administratorul ariei protejate.
• Se stabilește un număr maxim de animale per hectar (încărcătura pastorală) pentru a nu distruge flora.

3. Amenzi și Sancțiuni

Conform noii ordonanțe, nerespectarea regimului de protecție strictă (adică intrarea cu turmele în zonele interzise) atrage sancțiuni mult mai aspre decât înainte:

• Amenzi substanțiale pentru persoanele fizice și juridice.
• Risc de suspendare a subvențiilor APIA (eco-schemele sunt condiționate de respectarea normelor de mediu).

Ceva mecanisme de adaptare la noile legi? Aceasta este „întrebarea de un milion de puncte”, pentru că aici apare conflictul dintre conservare și realitatea economică. Legislația din aprilie 2026 a venit cu un mecanism de tranziție, dar este unul destul de restrictiv. Iată ce se întâmplă cu activitățile care erau deja „pe rol” în zonele care au devenit brusc protejate strict:

1. Principiul „Încetării Treptate” (Phase-out)

Pentru activitățile economice (cum ar fi exploatările forestiere sau micro-hidrocentralele deja autorizate), legea prevede o perioadă de încetare a activității.

• Autorizațiile de exploatare forestieră în zonele de protecție strictă sunt suspendate imediat.
• Proiectele de infrastructură aflate în stadiu de execuție sunt supuse unei reevaluări de impact (Study of Appropriate Assessment). Dacă se demonstrează că afectează integritatea sitului, lucrările trebuie stopate.

2. Despăgubirile: „Natura costă”

Statul român, prin Ministerul Mediului, este obligat prin noua OUG să acorde compensații financiare proprietarilor privați.

• Dacă ai o pădure sau o pășune care a fost inclusă în zona de protecție strictă și nu mai ai voie să o folosești, primești o sumă anuală per hectar pentru „venituri nerealizate”.
• Problema: Mulți proprietari se plâng că aceste despăgubiri întârzie sau sunt mult sub valoarea profitului pe care l-ar fi obținut prin exploatare.

3. Construcțiile Existente (Cabane, Pensiuni)

Dacă exista deja o construcție legală (cu autorizație obținută înainte de instituirea regimului de protecție), nu va fi dărâmată, dar extinderea ei este strict interzisă. Nu mai poți schimba destinația clădirii (de exemplu, din locuință în restaurant/hotel) dacă acest lucru presupune un trafic mai mare de oameni. Se pot impune restricții noi privind canalizarea, iluminatul exterior (poluarea luminoasă) și gestionarea deșeurilor.

4. Drepturile de Servitute și Acces

Accesul pentru proprietarii care au terenuri „înclistate” (înconjurate de zone de protecție) rămâne permis doar pe drumurile existente. Este interzisă deschiderea de drumuri noi, chiar și pe proprietate privată, dacă acestea traversează nucleul de protecție strictă.

Iată zonele și suprafețele cele mai afectate în acest moment:

1. Nucleele Parcurilor Naționale (Aproximativ 250.000 - 300.000 hectare)

Aceasta este „prima linie”. În România avem 13 Parcuri Naționale (precum Retezat, Piatra Craiului, Călimani, Domogled-Valea Cernei).

• Înainte, zonele de protecție integrală reprezentau aproximativ 50-60% din suprafața acestor parcuri.
• Noua lege impune extinderea acestor nuclee la minimum 75% din suprafața parcului.
• Efectul: Suprafețe uriașe de pășuni alpine, unde oile urcau de sute de ani, au intrat „sub lacăt” din această primăvară.

2. Rezervațiile Științifice și Zonele „Wilderness”

Sunt vizate aproximativ 150.000 de hectare de terenuri virgine sau cvasi-virgine.

• Multe dintre acestea se află în Munții Făgăraș (unde se dorește crearea celui mai mare parc național din Europa) și în Munții Țarcu.
• Aici, interdicția este totală și permanentă.

3. Jgheaburile și Coridoarele de Migrație

O noutate a legislației din 2026 este protejarea coridoarelor ecologice. Chiar dacă o pășune nu este într-un parc național, dacă ea se află pe o rută critică de migrație a urșilor sau lupiilor, poate fi inclusă în regim de protecție temporară sau permanentă, restricționând prezența câinilor de stână și a turmelor mari.

De ce este o problemă pentru oieri?

Problema nu e doar iarba, ci logistica. Multe drumuri de transhumanță trec prin aceste zone. Conform noii legi, nu doar că nu ai voie să paști oile acolo, dar tranzitul turmelor prin zonele de protecție strictă trebuie făcut doar pe poteci specifice, fără ca animalele să se oprească pentru hrănire, ceea ce este aproape imposibil în practică.

Ce mai, idei europene aplicate...ca la noi.