În goana Europei către neutralitate climatică, puține tehnologii au generat atât de mult entuziasm – și, în același timp, atâtea semne de întrebare – precum captarea și stocarea carbonului (CCS). În teorie, promisiunea este seducătoare: păstrăm centralele pe gaz, dar „ștergem” emisiile. În practică însă, lucrurile sunt mult mai complicate. O analiză recentă a Institute for Energy Economics and Financial Analysis vine cu un mesaj clar: utilizarea CCS pentru producția de energie pe bază de gaz în Uniunea Europeană este o strategie cu risc ridicat.

Argumentele sunt greu de ignorat. În primul rând, tehnologia nu are un istoric solid. Europa nu dispune în prezent de nicio centrală pe gaz care să funcționeze la scară comercială cu CCS, iar experiențele globale sunt, în cel mai bun caz, inegale. Multe proiecte existente nu reușesc să atingă ratele de captare promise, ceea ce ridică semne de întrebare serioase privind eficiența și costurile reale ale tehnologiei.

Apoi vine problema financiară. CCS nu este doar scump – este dependent de subvenții masive. Exemplul britanic este elocvent: proiectul Net Zero Teesside, considerat emblematic, beneficiază de aproximativ 23 de miliarde de lire sterline în sprijin public, costuri care vor fi suportate în mare parte de consumatori. Cu toate acestea, contribuția sa la obiectivele climatice ale Regatului Unit rămâne marginală, sub 3% din ținta CCS pentru 2050.

Mai mult, chiar și în condițiile acestor investiții uriașe, stimulentele economice sunt slabe. Costul captării și stocării carbonului depășește semnificativ prețul certificatelor de emisii din sistemul ETS, ceea ce înseamnă că, fără sprijin public consistent, proiectele nu sunt viabile comercial.

La toate acestea se adaugă problemele de infrastructură și timp. Dezvoltarea unui proiect CCS durează adesea între 10 și 15 ani, necesitând rețele complexe de transport al CO₂ și acorduri transfrontaliere pentru stocare – infrastructuri care, în Europa, sunt încă în stadii incipiente.În lipsa unei rețele funcționale de conducte și a unor soluții clare de stocare pe termen lung, tehnologia rămâne mai degrabă o promisiune decât o soluție aplicabilă pe scară largă.

În acest context, CCS riscă să devină nu doar o soluție scumpă, ci și una care distrage resursele de la alternative mai eficiente. Analiza IEEFA subliniază că investițiile în energie regenerabilă, stocare și modernizarea rețelelor electrice oferă rezultate mai rapide, mai sigure și mai ieftine.

Există, desigur, și alternative discutate – precum utilizarea hidrogenului pentru decarbonizarea centralelor pe gaz. Dar nici aceasta nu este o soluție matură: costurile pot fi de până la zece ori mai mari decât cele ale centralelor pe gaz echipate cu CCS, iar tehnologia este încă în faze incipiente de dezvoltare.

Cea mai ieftină și sigură cale de decarbonizare nu este „curățarea” centralelor pe gaz, ci reducerea dependenței de acestea, prin accelerarea dezvoltării energiilor regenerabile și a infrastructurii energetice moderne.

Ce înseamnă asta pentru România?

Pentru România, această dezbatere nu este deloc teoretică. Țara se află într-un moment de răscruce: pe de o parte, își extinde capacitățile pe gaz (inclusiv în contextul exploatării din Marea Neagră), iar pe de altă parte, trebuie să își atingă țintele climatice europene.

În acest context, tentația de a „salva” investițiile în gaz prin CCS ar putea deveni reală. Dar analiza IEEFA sugerează că aceasta ar fi o capcană strategică.

În primul rând, România nu are infrastructura necesară pentru CCS – nici rețele de transport CO₂, nici situri de stocare validate la scară largă. Construirea lor ar presupune costuri și durate comparabile cu cele identificate la nivel european, adică foarte mari și foarte lungi.

În al doilea rând, capacitatea administrativă și financiară de a susține proiecte masiv subvenționate este limitată. Dacă state precum Marea Britanie își permit să aloce zeci de miliarde pentru un singur proiect, România ar trebui să fie mult mai selectivă în alocarea resurselor.

În al treilea rând, există riscul clasic al „lock-in-ului”: investițiile în centrale pe gaz, justificate prin CCS viitor, pot întârzia dezvoltarea regenerabilelor și a soluțiilor de flexibilitate (stocare, rețele inteligente). Practic, o soluție de tranziție riscă să devină o dependență de lungă durată.

Un semnal de alarmă din teren: cazul Romgaz vs. Uniunea Europeană

Dacă analiza IEEFA vorbește despre riscurile teoretice și economice ale CCS, cazul Romgaz aduce discuția într-o zonă mult mai concretă – aceea a conflictului direct între politici europene și realitățile industriale din statele membre.

În octombrie 2025, compania românească de stat Romgaz a făcut un gest rar pentru o companie controlată de stat: a dat în judecată Comisia Europeană la Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Miza nu este una minoră, ci vizează chiar arhitectura europeană de dezvoltare a captării și stocării carbonului, în special prevederile din regulamentul NZIA (Net Zero Industry Act).

Concret, legislația europeană obligă producătorii de petrol și gaze să contribuie la crearea unei capacități totale de stocare a CO₂ de 50 milioane tone/an până în 2030. România ar trebui să asigure peste 10 milioane tone/an, iar Romgaz singură circa 4,12 milioane tone/an – o cotă considerată de companie disproporționată.

Argumentele Romgaz sunt revelatoare pentru întreaga dezbatere europeană:

• Disproporționalitate: România ar suporta peste 20% din obligațiile UE, deși contribuția sa la emisii este mult mai mică.
• Risc economic major: investițiile necesare sunt estimate la aproximativ 600 milioane euro doar pentru Romgaz.
• Lipsa fezabilității dovedite: compania susține că nu există garanții că proiectele CCS sunt viabile tehnic sau comercial.
• Distorsiuni de piață: obligațiile ar putea afecta competitivitatea producătorilor europeni față de cei din afara UE.

Mai mult, poziția Romgaz este pragmatică și, într-un fel, în linie cu concluziile IEEFA: compania a anunțat explicit că nu va investi în CCS până când nu există dovezi clare de fezabilitate economică și tehnică.

De ce este acest proces relevant pentru întreaga dezbatere despre CCS?

Procesul deschis de Romgaz nu este doar un litigiu punctual, ci scoate la iveală o tensiune structurală în politica climatică europeană:

• De sus în jos vs. realitatea din teren: UE stabilește ținte ambițioase de infrastructură CCS, dar implementarea cade pe umerii unor companii care nu au nici certitudine tehnologică, nici modele de business validate.
• Politică industrială vs. economie de piață: CCS devine, în acest context, o obligație reglementată, nu o investiție determinată de cerere sau rentabilitate.
• Risc de „forțare” a tehnologiei: exact ceea ce avertiza IEEFA – implementarea CCS înainte ca aceasta să fie matură – devine vizibil la nivelul unei companii concrete.

Într-un fel, Romgaz transformă o analiză abstractă într-un test juridic: poate Uniunea Europeană să impună dezvoltarea CCS într-un ritm și la o scară care nu sunt încă susținute de piață?