De-a lungul timpurilor moderne a existat permanent o vie dezbatere la nivel intern şi extern privind definirea termenului de criză. Datorită fenomenelor complexe care sunt caracterizate prin acest termen, definiţiile s-au diferenţiat în raport cu interesele pe care le manifestau cei implicaţi. Acest fapt a dus la situaţii în care termenul de criză a fost folosit în afara definirii precise a unor fenomene limitate în timp. Pe plan intern, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, defineşte criza, astfel: manifestare a unor dificultăţi (economice, politice, sociale, etc); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări care se manifestă în societate; lipsă acută (de mărfuri, de timp, de forţă de muncă); moment critic culminant, care precede vindecarea sau agravarea unei boli; declanşarea bruscă a unei boli.
O altă definiţie se referă la crizele sociale, care pot fi interne sau externe: ordine publică (acte de terorism, conflicte armate interne, tulburări interne); economice (finanţe, transporturi, agricultură, sănătate); dezastre (naturale sau accidente); acte de terorism internaţionale; tensiuni la nivel internațional; conflicte armate internaţionale.
Pe plan extern, o concepţie interesantă privind criza – privită ca un fenomen istoric – a fost cea a lui Fernand Braudel. Conform acestuia, istoria se desfăşoară la nivelul a trei paliere de timp:
- perioade scurte de timp, cuprinzand evenimentul zilnic (faptul) – reprezintă istoria evenimenţială;
- perioade medii de timp, de ordinul deceniilor, cum ar fi, de exemplu, cele legate de ciclicitatea fenomenelor economice – reprezintă istoria conjuncturală;
- perioade lungi de timp, în care structurile se menţin secole de-a rândul, reprezentă istoria structurală.
Crizele se aliniază pe fiecare astfel de palier istoric, astfel:
- la nivelul istoriei evenimenţiale, spre exemplu, criza politică declanşată de căderea unui guvern;
- la nivelul istoriei conjuncturale, exemplu, criza economică;
- la nivelul istoriei structurale, exemplu, criza unui sistem, cum ar fi cea a sistemului comunist.
Pentru Braudel, rezultă că istoria este punctată (spaţial şi temporal) de numeroase crize având mărimi şi tipologii diferite.
Analizând criza din 1914, care a dus la declanşarea primului război mondial, I. Prigogine defineşte fenomenul (pe care îl numeşte „eveniment”) prin trăsăturile sale, pe care le prezintă sub o formă ştiinţifică:
- ireversibilitatea (ruperea simetriei dintre înainte şi după);
- accidentalitatea (un eveniment nu poate, prin definiţie, să fie dedus dintr-o lege deterministă);
- coerenţa (evenimentul transformă sensul evoluţiei).
Charles Herman, definește criza ca o situaţie care:
- restricţionează timpul de reacţie;
- surprinde factorii de decizie.
La nivel NATO, ţinând cont că această organizaţie este o alianţă politico-militară, criza este definită în mai multe moduri, în scopul de a fi folosite alternativ în funcţie de evoluţia situaţiei operative, acoperind tot spectrul de interese al acesteia, astfel:
- situaţie internă sau externă care conţine o ameninţare împotriva scopurilor, intereselor şi valorilor prioritare ale părţilor implicate;
- un set de evenimente rapide şi neaşteptate care ridică impactul forţelor destabilizatoare asupra sistemului internaţional sau al altor subsisteme deasupra nivelului normal şi creşte posibilitatea de folosire a violenţei în sistem;
- secvenţă a interacţiunilor dintre guvernele a două sau mai multe state suverane în tensiune, care poate include o mare probabilitate de a genera o stare de război;
- situaţie tensionată caracterizată prin creşterea intensităţii interacţiunilor conflictuale între doi sau mai mulţi adversari, existând o mare probabilitate de a declanşa ostilităţi militare;
Din punctul de vedere al unei organizaţii cu caracter umanitar, respectiv Biroul de Coordonare a Ajutorului Umanitar al Naţiunilor Unite (OCHA/ONU), criza este definită, din perspectiva spectrului complex pe care îl presupune activitatea de asistenţă umanitară, ca o serioasă disfuncţionalitate apărută în structurile sociale vitale sau o ameninţare a valorilor şi standardelor fundamentale ale societăţii. Sintetizând cele expuse mai sus, se poate spune că starea care caracterizează toate tipurile de criză o reprezintă perturbarea temporară a funcţionării normale a unui sistem, fie el material, fiziologic sau social. Stările de criză nu apar spontan sau în mod neprevăzut, ele se dezvoltă în mod lent şi iau amploare treptat. Ţinând cont de cele câteva definiţii prezentate, managementul crizelor se poate considera ca fiind procesul de aducere a crizelor sub controlul managerilor, pentru a preveni sau rezolva în mod acceptabil stările de urgenţă ce pot avea implicaţii semnificative pentru securitatea naţională, bunăstarea economică, siguranţa populaţiei sau menţinerea ordinii.
În figura de mai jos este prezentat modul în care interacţionează managementul crizelor, cel al urgenţelor civile şi cel al protecţiei civile.
Caracteristicile fundamentale pentru majoritatea tipurilor de crize sunt:
- existenţa iniţială a unor informaţii insuficiente;
- caracterul difuz al cauzei/cauzelor care generează o criză;
- caracterul de surpriză al declanşării acestora;
- escaladarea rapidă a evenimentelor;
- tendinţa de a pierde controlul situaţiei;
- probabilitatea ridicată de apariţie a panicii;
- deciziile se iau sub presiunea timpului;
- adoptarea unei mentalităţi defensive;
- ineficienţa relativă a metodelor de luare a deciziei, caracteristică situaţiilor obişnuite;
- varietatea practic infinită a formelor de manifestare – atât în timp, cât şi la diferite nivele ale structurii sociale – pentru toate tipurile de crize;
- existenţa permanentă a unei marje de eroare în luarea deciziilor;
- percepţia publicului privind reacţia şi răspunsul organizațiilor faţă de o criză relevă importanţa relaţiei cu mass-media a respectivelor organizații.
În acest cadru, obiectivele generale ale managementului crizelor sunt:
- pregătirea structurilor civile şi militare pentru a fi capabile să răspundă eficient problemelor generate de diferitele faze ale unei crize;
- reducerea nivelului tensiunilor (sociale, economice, militare, etc.) ce pot genera o criză, pentru a realiza evitarea acesteia;
- realizarea unei gestionări eficiente a desfăşurării crizelor declanşate, pentru a împiedica atingerea nivelului de urgenţă.
Preceptele manageriale fundamentale ale crizelor, care trebuie să fie în atenţia oricărui manager, sunt:
- apariţia diverselor tipuri de crize este un fenomen inevitabil;
- riscul generat de o criză poate fi diminuat;
- managementul crizelor face parte din responsabilităţile oricărui manager;
- există o multitudine de tipuri de crize;
- pe timpul unei crize, conceptul logic „risc contra beneficii” nu mai funcţionează.
Pericolul cel mai mare, din punct de vedere managerial, este că pe timp de criză fiecare persoană implicată ar putea fi tentată să lase problema în seama celorlalți şi – în consecinţă – nimeni să nu se ocupe de ea – ca la o partidă de dublu la tenis, unde o minge care cade între cei doi parteneri poate fi pierdută, fiecare lăsând-o în seama celuilalt.
Specialiștii consideră că nu poate exista o singură definiţie a crizei şi – în general – un singur mod de a trata problema managementului crizelor.
